PC 
Xbox 
E-cards Recenzia The Blood of Dawnwalker: un debut întunecat de la un studio nou, cu rădăcini în The Witcher
Rebel Wolves își transformă pedigree-ul de la The Witcher într-un RPG vampiric dark și extrem de reactiv, în care timpul, foamea și misiunile neterminate modelează parcursul lui Coen. În ciuda unor colțuri tehnice încă aspre, The Blood of Dawnwalker rămâne un debut remarcabil și una dintre cele mai puternice lansări ale genului din ultimii ani.
Un conducător care își trage în mod regulat sânge din supuși ar trebui să fie sigur că are un loc în iad. Brencis, însă, complică această sarcină aparent simplă: începe prin a salva Valea Sangora. Când o ciumă se abate asupra regiunii și autoritățile în frunte răspund executând oamenii infectați, vampirii oferă propriul lor sânge drept leac. Boala se retrage, jafurile încetează, iar viața începe încet să revină în sate. Nota de plată pentru locuitori va veni mai târziu...
Fiecare adult trebuie să plătească un tribut sângeros; rezistența este pedepsită, iar credința în Dumnezeu este înlocuită de cultul noului conducător. Brencis are nevoie de un ținut care să continue să lucreze, să facă copii și să-și reîmprospăteze proviziile. Tocmai de aceea, domnia lui nu este doar o altă tiranie fantasy care poate fi oprită prin înfingerea unei săbii în locul potrivit din piept. Oamenii de sub stăpânirea lui suferă, dar își amintesc ce a fost înaintea lui: Ciume. Foamete. Soldați. Gropi comune.
Și, fix în mijlocul acestora, stă „eroul” nostru principal, Coen, un tânăr miner din satul mic Laslea. Sora lui, Lunka, se numără printre cei infectați, iar lanțul de evenimente din primele momente rupe familia în bucăți, transformându-l totodată pe Coen într-un dawnwalker — om ziua, iar după lăsarea întunericului un vrakhir cu colți, gheare și sete de sânge. Da, „vrakhir” este termenul original folosit pentru vampiri în joc, ceea ce le conferă creaturilor un plus de identitate. De la bun început, autorii le stabilesc propriile origini, ierarhia și reguli. În același timp, Brencis își pregătește o încoronare, în timpul căreia intenționează să-i sacrifice pe captivii săi, inclusiv pe cei dragi lui Coen. Mai sunt treizeci de zile până la ceremonie.
Povestea salvării unei familii sună aproape suspect de simplu pentru un RPG major. După câteva ore, devine clar că familia nu e decât un punct fix în jurul căruia jucătorul își croiește propriul traseu. Brencis poate fi slăbit, aliații pot fi eliminați, rezistența localnicilor întărită, iar disputele din zonă pot fi soluționate în o mie de feluri. Dar, mai ales, ai libertatea să ignori aproape tot. Firul povestirilor individuale rămâne opțional, iar evenimentele din Valea Sangora nu se învârt exclusiv în jurul sosirii lui Coen.
Așadar, ce fel de joc este? The Blood of Dawnwalker este un RPG fantasy dark, chiar și ușor sumbru, construit pe ingrediente solide de tip sandbox. Timpul, perioadele zilnice, foamea lui Coen, reputația lui și felurile deschise în care poți aborda misiunile se influențează constant reciproc, iar o singură alegere poate pune în mișcare mai multe sisteme deodată — deși impactul ei deplin s-ar putea să devină vizibil abia după câteva ore. Acum, să trecem la mecanicile de bază ale jocului.
Treizeci de zile, fără cronometru
Este limita de timp, care la început mi-a stârnit mai multă anxietate decât curiozitate. În RPG-uri, tind să mă arunc spre fiecare ruină, să prind fiecare discuție și să tot amân povestea principală până când o mecanică de joc începe să se adune ca o listă de obiective restante. Dawnwalker îmi spulberă acest obicei chiar prin structura sa — și o face într-un mod surprinzător de atent.
Calendarul avansează doar când faci activități prestabilite. Așa că te poți plimba prin ținut la pasul tău, poți căuta o potecă sau îți poți răscoli echipamentul, iar jocul nu-ți „ciupește” pe furiș din cele treizeci de zile. Atât ziua, cât și noaptea sunt împărțite în opt segmente, iar înainte de orice activitate care consumă timp poți vedea costul (și, după cum știm deja, timpul e moneda jocului). Misiunile mănâncă cel mai mult timp, dar nici odihna, vânătoarea de comori, antrenarea abilităților sau conversațiile lungi ocazionale nu sunt gratuite.
În primele zile de joc (zile în timp de joc, nu genul acela de timp în viața reală), am fost mult prea precaut cu timpul. Fiecare segment părea ceva ce aveam să pierd chiar înainte de final. Treptat, a devenit clar că cele treizeci de zile oferă suficient spațiu pentru o rulare decentă, iar povestea principală nu te obligă să alergi încontinuu. Totuși, nu există timp pentru tot și aici sistemul începe să-și facă sensul.
Într-o lume deschisă obișnuită, te întrebi ce faci prima dată. Aici, decizi și ce lași baltă. Îl ajuți pe sat, îți petreci timpul îmbunătățindu-ți abilitățile sau urmărești un indiciu care s-ar putea dovedi un drum fără ieșire? Merită să investești timp într-un om care până atunci a cerut doar ceva vage? Pe scurt: nu ai cum să aranjezi totul într-o singură parcurgere, iar după câteva ore nici nu mai are sens să încerci.
Rezultatul nu este o presiune constantă, ci mai degrabă sentimentul unei responsabilități pentru direcția pe care o ia parcursul lui Coen. Unele evenimente continuă și fără implicarea lui. Dacă ajungi prea târziu, misiunea poate intra într-o situație nouă, iar jucătorul trebuie apoi să gestioneze consecințele propriului lui întârziat. Eșecul, o conversație dată peste cap sau o alegere proastă funcționează similar: de multe ori deschid o versiune diferită a poveștii, astfel încât încărcarea imediată a unui salvat anterior începe să semene mai mult cu o șansă ratată.
Poți intra foarte devreme în conflictul final, deși un Coen nepregătit ajunge să se trezească în fața unei lupte cam la nivelul la care te-ai aștepta când vizitezi castelul unui vampir cu o sabie ruginită. După ce trece ultima zi, povestea continuă în condiții pe care nu le mai controlezi în întregime. Oricum, e perfect posibil să termini firul principal în aproximativ 20 de ore, fără să fii nevoit să tai din experiența oferită de misiunile secundare. Ba chiar și cele mai inutile conversații pot conduce la conținutul cel mai interesant pe care îl găsești în joc. Adevărul, însă, e că te vei bucura mult mai mult de poveste dacă îi acorzi timp într-o singură parcurgere.
Această libertate e uneori temperată de nivelurile recomandate: o diferență de putere poate transforma un traseu aparent deschis într-o idee mult mai proastă decât părea la început. Deși nu m-a oprit în loc, de câteva ori m-a împins într-o direcție mai evidentă decât ar fi fost potrivit pentru restul aventurii.
Valea Sangora, România, Far Cry 5 și romantică în sandbox
Valea Sangora stă, în parte, pe o fundație istorică bine ancorată. Are loc în Carpații secolului al XIV-lea și există într-o versiune alternativă a Europei reale. În cărți și în dialoguri sunt menționate țări și orașe din realitate, inclusiv Praga. Satele de lemn, orașul fortificat Svartrau, ritualurile religioase și superstițiile locale împrumută elemente din istoria și folclorul Europei Centrale și de Est.
Prezența vampirilor se strecoară în comerț, credință, muncă și chiar în deplasările de zi cu zi. Ca urmare, o simți și departe de scenele cinematice grandioase. Localnicii acceptă existența monștrilor cu resemnarea oamenilor care au trecut deja prin ciumă, taxe grele și cămări goale. Pentru ei, un vampir e încă o amenințare — sau poate ultima lor șansă la supraviețuire. Tocmai detaliile mici de genul acesta fac lumea să pară atât de autentică.
Nici alegerea aliaților nu e mai puțin deschisă. Îl poți înfrunta pe Brencis alăturându-te rezistenței umane, căutând sprijin printre vampirii nemulțumiți, întorcându-te către vrăjitorie sau urmărindu-ți propriile interese. Colaborarea cu inamicul este un traseu narativ complet, iar asta poate duce la o interpretare complet diferită a lui Coen și la un final diferit.
Un astfel de scenariu ramificat s-ar destrăma rapid fără personaje solide. Coen are trecutul lui și motivații clare, dar caracterul lui poate fi modelat. În conversații, poate părea pragmatic, empatic, naiv sau calculat fără să fie nevoie să-și schimbe personalitatea de fiecare dată, în funcție de tonul răspunsului ales. Relațiile romantice se leagă și ele destul de natural, iar jocul nu le tratează ca pe o recompensă obligatorie pentru șirul corect de complimente.
Umbra lui The Witcher, propriul tău sânge
Ți se par aceste mecanici oarecum familiare? Ei bine, normal că da. În spatele lui Dawnwalker se află studioul Rebel Wolves din Varșovia, co-fondat în 2022 de Konrad Tomaszkiewicz — director de jocuri la The Witcher 3 și unul dintre dezvoltatorii principali ai Cyberpunk 2077. L-a adunat în jurul lui și alți veterani CD Projekt RED, iar între timp echipa a crescut până la aproximativ 160 de oameni. Au pornit să creeze un tip de joc pe care îl cunosc pe de rost; ca urmare, Dawnwalker se simte uneori ca rezultatul unei cronologii alternative, în care unii creatori, după Wild Hunt, au decis să nu se mai întoarcă la Geralt, ci să-și construiască propriile reguli, propriul univers și propria mitologie.
Legătura merge mult dincolo de misiunile ramificate: se vede în mișcarea camerei, în felul în care se mișcă personajele, în interfață, în investigații și în modul în care o conversație poate să devieze de la o sarcină aparent simplă. Totuși, sistemul de timp, împletirea orelor zilei cu povestea, structura mai deschisă a traseelor narative și mișcarea pe verticală prin lumea de noapte împing jocul în propria direcție. Astfel, din temeliile lui The Witcher s-a conturat un urmaș spiritual distinct, plin de idei proprii — un joc care distrează și are sufletul lui. Pentru mine, este amestecul perfect dintre familiar și necunoscut.
Valea Sangora este ținută laolaltă parțial de fundația ei istorică. Acțiunea se petrece în Carpații secolului al XIV-lea și există într-o versiune alternativă a Europei reale. Țări și orașe din viața reală, inclusiv Praga, sunt menționate în cărți și în dialoguri. Satele de lemn, orașul fortificat Svartrau, ritualurile religioase și superstițiile locale sunt inspirate din istoria și folclorul Europei Centrale și de Est.
Domnia vampirilor se strecoară în comerț, credință, muncă și chiar și în călătoriile de zi cu zi. Ca urmare, prezența ei se simte și departe de marile scene cinematice. Localnicii acceptă existența monștrilor cu oboseala celor care au suportat deja ciuma, taxele grele și rafturile goale. Pentru ei, un vampir reprezintă încă o amenințare — sau poate ultima speranță la supraviețuire. Tocmai aceste detalii mărunte fac lumea să pară atât de verosimilă.
Când cade întunericul, nu se schimbă doar înfățișarea
Faptul că Coen se împarte în om și vrakhir ar fi putut rămâne doar un artificiu spectaculos pentru trailere. Din fericire, Rebel Wolves l-au integrat în mișcare, lupte, echipament și designul misiunilor. Anumite locații și activități sunt accesibile doar la ore specifice din zi, fiindcă ambele forme au abilități unice.
Ziua, Coen folosește o sabie, poțiuni, suluri și magie — iar asta îi consumă o parte din sănătate. Se mișcă precum un om capabil, dar încă relativ obișnuit. Noaptea devine mai puternic, își dezlănțuie ghearele și începe să se hrănească din sângele dușmanilor. Treptat, învață să parcurg distanțe mai mari într-o singură mișcare, să alerge pe pereți și să ajungă în locuri inaccesibile ziua. Mai târziu, abilitatea lui de a se transforma în animale, inclusiv într-un lup, îi face deplasările și mai ușoare.
Mi-a plăcut în mod natural mai mult noaptea — și nu doar pentru viteză. Dintr-odată, atât orașul, cât și împrejurimile oferă un strat nou de rute, iar obstacolele care îmi dictau direcția ziua au încetat să mai conteze. Odată cu asta, s-a schimbat și modul în care îi vedeam pe oamenii obișnuiți de-a lungul drumului: ca om, ei sunt o sursă de informații; ca vampir flămând, ai putea să observi cu totul altceva în ei.
Sângele alimentează abilitățile lui Coen, îi restaurează sănătatea și îi crește nivelul de vampir. În același timp, foamea intervine și în conversații. Când e într-o stare proastă, poate introduce o opțiune periculoasă și, uneori, poate suprascrie răspunsul inițial. Jucătorul poartă astfel consecințele unei pregătiri neglijente chiar și în afara câmpului de luptă. O singură conversație de noapte e suficientă ca o relație afectată sau o poveste oprită prea devreme să înceapă să doară mai mult decât o bară de sănătate goală.
E încă un motiv pentru care Dawnwalker face, în sfârșit, dreptate vampirilor în jocurile video. Blestemul lui Coen influențează mișcarea, explorarea, relațiile și luarea deciziilor înainte de fiecare conversație de noapte. Puterea vampirică aduce libertate, iar foamea aduce riscul de a-ți pierde controlul. Jocul surprinde fascinația acestui concept și te avertizează constant asupra pericolului pe care îl reprezintă Coen pentru cei din jur. Iar eu am savurat fiecare moment.
Progresul celor două forme este, parțial, separat, iar jocul îți permite să pregătești seturi diferite de echipament pentru zi și noapte. Un bonus potrivit pentru magie poate să nu ajute deloc la abilitățile de vampir, așa că ai două seturi are sens practic. Totuși, inventarul nu merită laude similare. Filtrarea și mutarea obiectelor se simt greoaie, capacitatea e limitată de greutate, iar să scapi de mizeria adunată durează mai mult decât ar trebui. După câteva drumuri înapoi la negustor, alegerea mea de pradă a fost dictată în mare parte de dorința de a te întoarce la aceleași oferte, dar din nou.
Meșteșugul a rămas mereu pe margine pe parcursul testului. Am găsit o mulțime de obiecte consumabile, iar majoritatea situațiilor se rezolvă fără vizite regulate la cei care „craftuiesc”. Astfel, meșteșugul extinde opțiunile de pregătire, dar nu este printre sistemele-cheie ale jocului.
Patru direcții și prea mulți adversari
Luptele se bazează pe atacuri și blocaje executate din patru direcții (similar cu Kingdom Come), iar sistemul poate fi folosit activ sau poți să te bazezi pe controale mai simple. Un blocaj sincronizat perfect îți creează o deschidere pentru contraatac, direcția corectă a loviturii ajută la ocolirea apărării, iar dacă apeși butonul fără să-ți pese prea mult, îți consumi rapid rezistența. Împotriva unui singur adversar competent, elementele se îmbină foarte bine. Trebuie să urmărești mișcarea armei, să-ți gestionezi rezistența și să știi când să folosești magie sau o abilitate vampirică. Și să nu uităm brutalitatea — din plin prezentă aici. Sângele poate țâșni aproape de oriunde, atât în gameplay, cât și în scenele cinematice. E, pur și simplu, o sărbătoare de gore pentru ochi și pentru iubitorii de horror.
Apoi vin grupurile mai mari de inamici, care dezvăluie limitele acestui sistem. Camera și țintirea nu pot ține în mod fiabil pasul cu ce se întâmplă în jur; un atac poate veni din afara ecranului, iar acoperirea orientată, precisă, trece pe plan secundar în fața nevoii de a fugi din mulțime. Spre final, mai apare și lipsa varietății în rândul inamicilor, iar unii dintre ei pot rezista la un număr nerezonabil de lovituri pentru ceea ce ar trebui să fie „nimeni”-i. Am avut totuși un timp bun cu duelurile și cu adversarii mai puternici, dar întâlnirile „de rutină” nu au oferit mare lucru nou în a doua jumătate.
Furtivitatea a ieșit și mai slab. Soldații, tâlharii, fantomele și chiar și vampirii îl prind pe Coen mult prea ușor, iar mediul nu oferă destule oportunități pentru o abordare consecvent stealth. După câteva încercări nereușite, am renunțat până la urmă complet la această variantă. Te simți perfect ca un prădător nocturn când te miști peste acoperișuri, dar rolul de asasin discret se destramă la primul semn că un paznic e alert. E foarte probabil ca dezvoltatorii să rezolve asta în viitorul apropiat. Sau, și mai bine, să se ocupe chiar modderii!
Autoritățile reacționează la dezmățul lui Coen cam în același fel ca în alte RPG-uri. O reputație tot mai mare ca dușman al regimului aduce prețuri mai mari, mai multe patrule și restricții la mișcarea localnicilor. La niveluri mai ridicate, paznicii nu mai așteaptă provocarea și intră direct în luptă. Așa că chiar și un Coen puternic simte consecințele reale ale rezistenței deschise. Dacă petreci zile întregi distrugând oamenii lui Brencis în vale, ierarhiile superioare vor acționa în mod corespunzător.
Captivant vizual, dar se vede unde au fost tăiate colțurile
Vizual, The Blood of Dawnwalker poate fi absolut impresionant. Pădurile carpatice la răsărit, mlaștinile învăluite în ceață, acoperișurile din Svartrau noaptea și fortărețele vrakhirilor au fiecare o atmosferă aparte. Schimbarea orelor din zi, lumina și felurile diferite de a te deplasa păstrează harta proaspătă mult mai mult decât ar sugera dimensiunea ei. Așa că, în mod natural, m-am trezit oprindu-mă să prind priveliști anume chiar și atunci când nu era promis niciun punct de experiență sau pradă.
Stilul artistic ajută să mascheze zonele unde bugetul nu a fost suficient pentru a atinge același nivel de detaliu. Asta se vede cel mai clar în fețele localnicilor din acest peisaj sumbru. Personajele-cheie au expresii convingătoare și scene regizate relativ bine, în timp ce localnicii mai puțin importanți uneori își livrează replicile cu mimica cuiva care le citește de pe undeva, de peste cameră. Diferența dintre personajele principale și cele secundare e astfel prea evidentă. Totuși, impresia vizuală generală nu are de suferit semnificativ.
Dublajul în engleză face mult din munca necesară pentru animație și adaptează replicile ca să se potrivească cu diferite culturi și locații. Oamenii și creaturile non-umane sună distincte, păstrând în același timp identitatea comună a lumii. Muzica îmbină corzi, voci feminine, cimpoi și motive folk, iar în special secvențele de noapte capătă uneori un aer aproape solemn. Se potrivește perfect cu Valea Sangora și joacă un rol important în conturarea identității ei. Totuși, coloana sonoră ar avea nevoie de mai multe piese: în a doua jumătate, cele mai distinctive motive reapar atât de des încât, după un timp, devin obositoare în anumite momente.
Secțiunea tehnică cere mai mult timp
Cea mai mare provocare rămâne să tolerezi problemele tehnice. Performanța fluctuantă, glitch-uri vizuale minore și înghețuri ocazionale îți amintesc că Rebel Wolves nu are încă resursele celor mai mari studiouri. Majoritatea problemelor pe care le-am întâmpinat în timpul jocului au fost rezolvate prin încărcarea din nou a salvatului, iar niciuna nu mi-a blocat progresul definitiv. Totuși, apariția lor sporadică strică, într-o oarecare măsură, impresia altfel încrezătoare. Să-ți dau un exemplu: am abordat o misiune dintr-o parte, i-am ucis pe doi gardieni, dar scena nu a pornit; când am venit din cealaltă parte, scena a pornit, doar că gardienii erau deja morți, așa că nu am mai putut finaliza misiunea.
Și, în esență, starea tehnică a jocului e cea care împiedică Dawnwalker să ajungă la cel mai mare scor. Inventarul și lipsa muzicii nu sunt plângeri care strică în mod special experiența. Ca să o spun metaforic, sunt ca niște muște într-un apartament — supără pentru un moment, apoi dispar într-o clipă și tot așa. În același timp, acesta e domeniul cu cel mai mare potențial de îmbunătățire treptată prin actualizări. O poveste slab gândită sau o lume superficială ar fi mult mai greu de reparat.
Până la urmă, cum s-a dovedit jocul?
The Blood of Dawnwalker este un debut plin de încredere de la un studio care știe exact de ce oamenii încă își amintesc cele mai bune misiuni din The Witcher 3 până în ziua de azi. Rebel Wolves a preluat bazele familiare și le-a completat cu un termen de treizeci de zile, elemente solide de sandbox, consecințe pentru eșec și opțiuni variate pentru înfățișările lui Coen — rezultând un joc cu identitate proprie, construit pe fundații familiare. Valea compactă Sangora oferă o multitudine de trasee care se pot întâlni, se pot despărți sau pot rămâne neexplorate pentru totdeauna.
Luptele de grup mai au nevoie de o finisare fină, stealth-ul pare ușor subdezvoltat, inventarul poate deveni uneori o bătaie de cap, iar zona tehnică cere atenție suplimentară. Totuși, calitățile esențiale rămân intacte: povestea reacționează la jucător, misiunile par importante, iar alegerile tale au consecințe care depășesc mult cutia de dialog.
În același timp, după mult timp, iată un joc care le face în sfârșit dreptate vampirilor în jocurile video. Ei modelează lumea, felul în care te miști, dezvoltarea personajului și chiar și deciziile dificile pe care jucătorul trebuie să le suporte până la final. Dawnwalker este unul dintre acele RPG-uri care înțelege foarte bine diferența dintre libertatea de mișcare și libertatea adevărată de alegere. Iar eu n-am nicio ezitare să spun că este unul dintre cele mai bune și mai memorabile RPG-uri ale cel puțin ultimilor zece ani.
Verdict: 8,5/10
